"Furia" disperarii

Toate lucrurile bune sunt trei", spune un proverb, ce-i drept nu de-al nostru, dar il putem adopta cu folos. Dupa "Marfa si banii" de Cristi Puiu, dupa "Occident" al lui Cristian Mungiu, un alt debutant vine sa ne intareasca speranta ca ceva-ceva se misca in cinematograful nostru, ca tinerii chiar au un cuvant de spus. Eroii unuia mai au rabdarea sa indure lumea asa cum este ea, ai altuia dau sa plece catre un undeva nedeslusit, cei de acum traiesc de azi pe maine, dar ceea ce ii uneste este aceeasi tristete a neputintei de a afla ce sa faca cu viata lor. Spre deosebire de colegul lor "mai mare", Nae Caranfil sau de Mungiu, al caror zambet amar potenteaza necazurile, Radu Muntean plonjeaza in deznadejde. Desi de o duritate cum nu prea am vazut prin filmele noastre, "Furia" nu are nimic nici sordid, nici pretios estetizant in violenta lui. Doi tineri traiesc din mici expediente. Pentru ca nu pot sa-si achite o datorie catre un barosan ce se intampla a fi unul dintre proprietarii acelor palate napadite de turnulete, vor fi urmariti, amenintati, haituiti. Unul dintre ei (Dragos Bucur) va atrage dupa el si o fosta colega. O mana de om (dar acest nod de fata se numeste Dorina Chiriac), cuplu format din intamplare, uniti de aceeasi disperata deruta. Autorul - care este si principalul cosemnatar al scenariului - refuza si aici micul santaj al rascumpararii sentimentale. Singurul liant uman este speranta chircita, chinuita a scoaterii la capat. Exista o trista etajare a viitorului in acest film, toti asteapta ceva: numai unii stiu insa cu exactitate ce anume, cei aruncati la marginea societatii se lasa pe seama intamplarii. Adrian Copilu' Minune - in propriul rol - tanjeste dupa o femeie "pe masura sa", atotputernicul sau confrate isi proiecteaza ziua de maine in fiul sau. Doar existenta eroului nostru nu are nici un reper, el traieste ce-i aduce ceasul, de la spaima la crima, tradare si chiar abjectie, cu o febra de mic animal mereu incoltit. Desi recurgerea la metafore nu pare a fi o parte constituenta a stilului lui Radu Muntean, plutirea la suprafata mlastinii in care ajung baiatul si fata, invartirea in cerc, ar fi "masura" a ceea ce ii asteapta. Nu stiu cata nevoie mai era de "furia" eliberatoare din final, - omorarea unui sofer golan cu cateva zeci de lovituri, totul vazut in plan indepartat. Scenariul scartaie si pe la alte incheieturi, atu-ul cineastului avand alt nume: energia sugestiei si, bine sprijinit de imaginea lui Vivi Dragan Vasile, expresivitatea vizuala. Din numai cateva cadre suntem aruncati de pe un mal pe altul: portile amintitului palat, turnulete se deschid catre o lume colorata, dubioasa, opulenta care si-a stabilit propria normalitate. Aici parintii sunt parinti si copiii - copii, a se vedea frumosul inceput al filmului. Acolo se traieste. Dincoace se supravietuieste. Dincoace, tinerii isi ling si