Ciocnirea civilizatiilor: un mit spulberat

Prabusirea rapida a regimului talibanilor afgani sub apasarea strivitoare a puterii militare a SUA inseamna si spulberarea uneia din ideile principale care au aparut din cenusa razboiului rece: teza politologului american Samuel Huntington despre "ciocnirea civilizatiilor". Acesta este sensul extrem de interesantelor considerente ale unui alt politolog, Amitav Acharya, director adjunct al Institutului de Aparare si Studii Strategice din Singapore, expuse sub forma unui articol pentru cunoscutul cotidian International Herald Tribune. Atacurile teroriste din 11 septembrie impotriva Americii au fost primul test important, care nu a rezistat insa la confruntarea cu realitatea, al tezei lui Huntington - socoteste autorul articolului. La inceput, imediat dupa socul produs de atentatele de la World Trade Center si Pentagon, multi le-au considerat un argument, o dovada in favoarea acestei teze. Punct de vedere care a castigat teren si ca urmare a folosirii de catre Bush a cuvantului "cruciada", cu conotatiile evidente ale unui razboi sfant al crestinatatii impotriva lumii musulmane, in timp ce pentru faptasi era vorba de un razboi sfant al Islamului impotriva crestinilor si a evreilor. Dar reactia guvernelor si a popoarelor lumii a demonstrat ca nu se poate pune problema unei ciocniri intre civilizatii. Dimpotriva, ceea ce s-a conturat a fost o confruntare clasica, guvernata de interese si principii - asa cum s-a constatat de-a lungul unei intinse perioade a relatiilor internationale - afinitatile de civilizatie jucand doar un rol secundar. Intr-adevar, majoritatea covarsitoare a natiunilor musulmane au condamnat atacurile teroriste. Multe au recunoscut dreptul SUA de a intreprinde actiuni de pedepsire impotriva talibanilor pentru a fi dat adapost liderilor retelei Al-Qaida. Unele au oferit ajutor material si logistic. Din Arabia Saudita pana in Pakistan si din Iran pana in Indonezia, natiunile musulmane l-au denuntat pe bin Laden. Presedintele pakistanez, Musharraf, i-a condamnat pe teroristi pentru a fi conferit Islamului un prost renume. Iranul, care timp de decenii s-a aflat in fruntea campaniei revolutionarilor islamici impotriva SUA, nu a facut, de asemenea, nici un secret din dispretul fata de talibani si a vazut in campania americana impotriva acestora un prilej de a se debarasa de un regim incomod din imediata vecinatate. Fiecare din aceste natiuni au pus interesul national si principiile moderne de conduita internationala mai presus de sentimente ori de identitatea de religie sau cultura. Pakistanul, de pilda, a obtinut ajutoarele financiare americane atat de necesare, ca si recunoasterea de facto a regimului sau militar. Indonezia, al carei sprijin, in calitatea ei de natiunea musulmana cea mai populata a planetei, era vital pentru legitimarea campaniei americane, a primit asistenta economica si politica indispensabila consolidarii democratiei sale incipiente. In plus, ca si in cazul Malaeziei, razboiul impotriva terorismului a oferit guvernelor respective ocazia de a se rafui cu extremistii musulmani interni, contestatari ai autoritatilor centrale si provocatori de dezordini. Puse sa aleaga intre America si teroristi, natiunile lumii, inclusiv cele musulmane, au strans randurile intr-o masura fara precedent si s-au situat de partea americanilor impotriva teroristilor. Aceasta, in pofida rezervelor evidente fata de politica americana in Orientul Mijlociu, a ingrijorarii provocate de pierderile de vieti omenesti in Afganistan, a preocuparilor fata de dominatia militara si economica a SUA asupra lumii. Reactia internationala, conchide in articolul sau politologul amintit, arata ca factorii de religie si civilizatie nu pot inlocui pragmatismul, interesele si principiile, ca tot atatea criterii de baza ale relatiilor internationale. Concluzii menite, fara indoiala, sa spulbere un mit asupra caruia s-a batut, in mod de cele mai multe ori nejustificat, atata moneda.