Criza din cap

Mircea Mihăieş: "Să ne închipuim o clipă că nu mai există televiziuni."

Că, asemenea brontozaurilor, analiştii economici şi realizatorii de talk-show-uri s-au evaporat în mod misterios. Că presa scrisă nu mai abundă în ştiri catastrofice. Că zvoniştii de pe internet ar lăsa-o mai moale cu „informaţiile din surse credibile”. Ei bine, ce-ar fi? Cum ar percepe, în acele condiţii, omul de rând criza? Ce înseamnă, de fapt, „recesiunea” pentru majoritatea covârşitoare a românilor?

Cum o resimt cunoştinţele mele din cartierele comuniste şi rudele care pendulează de multe decenii între sat şi oraş, dezvoltând un ritm de viaţă rur-urban cum numai la noi e posibil? Dac-ar fi să-i întrebi, vor reproduce (cum şi cât înţeleg ei) palavrele fără sens ale aflătorilor-în-treabă din tubul catodic. În realitate, criza e doar încă o etapă din nefericirile fără capăt ale unei existenţe mohorâte.

Ce s-a schimbat, de fapt, în viaţa lor? Ce „standarde” s-au deteriorat şi ce „privilegii” au dispărut în neant? La cât de prost au dus-o de când lumea, „ratingul de ţară”, rata inflaţiei şi dobânda bancară sunt pentru ei pure ficţiuni. Nimeni nu le-a dat
şi nu le va da vreodată nimic, în afara muncii dezumanizante. Iată de ce eu nu cred în criză. Cred doar în prostia şi ticăloşia lumii. E suficient să privesc în jur şi să observ că lucrurile sunt la locul lor.

Oriunde m-aş uita, aceeaşi mizerabilă echilibristică între majoritatea gata să păşească în sărăcia definitivă şi minoritatea care se scaldă, la propriu, în aur. Ieşind din casă
, dau peste aceleaşi femei cocoşate de nevoile zilnice, cărând plasele cu aceleaşi alimente cumpărate de la magazinele ieftine
, aceleaşi fete care gânguresc ore în şir la telefonul mobil
, aceleaşi maşini de ţoapă gata să te facă afiş, aceeaşi aroganţă a funcţionarului de la ghişeu, aceeaşi milogeală a cerşetorului de la colţ, acelaşi furtişag la orice contact cu autoritatea, aceeaşi nesimţire generalizată.